Luni este Paștele Blajinilor, ziua în care ne amintim de cei plecați dintre noi
La o săptămână după Învierea Domnului, românii păstrează una dintre cele mai emoționante tradiții ale primăverii – Paștele Blajinilor. Este o zi în care, dincolo de mesele festive sau ouăle roșii, gândurile noastre se îndreaptă către cei care nu mai sunt printre noi. Nu e o zi a tristeții, ci a amintirii și a prezenței simbolice, a reconectării tăcute cu rădăcinile, cu părinți, bunici, străbunici și toți cei care au plecat înaintea noastră.
În multe zone din țară, în special în Moldova, Bucovina și Oltenia, oamenii merg la cimitir cu coșuri pline, cu mâncare gătită, colaci, ouă vopsite și vin. Acolo, mormintele sunt curățate, înfrumusețate cu flori, iar preoții țin slujbe de pomenire. Dar dincolo de ritual, e ceva profund uman în această sărbătoare – dorința de a nu-i uita pe cei dragi și de a le „da de veste” că nu sunt singuri, că sunt încă parte din viața noastră.
Cine sunt, de fapt, Blajinii?
Legenda spune că Blajinii sunt sufletele celor drepți care trăiesc într-un tărâm aparte, departe de lumea noastră, în pace și înțelepciune. Ei nu știu când e Paștele, așa că oamenii obișnuiau să lase pe apă coji de ouă roșii în Duminica Paștelui, ca semn pentru Blajini că Învierea a venit și la noi, și la ei. E un gest simbolic, dar plin de sens, care îmbină mitul cu credința și poezia populară.
Blajinii sunt văzuți ca ființe blânde, aproape sfinte, care au trăit curat și care, chiar dacă nu mai sunt pe pământ, veghează de undeva, în liniște, asupra celor rămași. Paștele Blajinilor devine astfel o punte între lumi – între prezent și trecut, între viață și veșnicie.
De ce are această zi un farmec aparte
Spre deosebire de alte sărbători religioase, Paștele Blajinilor are un caracter profund personal. Nu e despre fast sau convenții, ci despre dor. Despre mersul tăcut printre morminte, despre lumânări aprinse în zori, despre copii care aleargă printre cruci și femei care așază coșurile la capul celor dragi. Despre acel „Hristos a înviat” rostit nu în biserică, ci în șoaptă, printre flori de cimitir.
Este o sărbătoare care nu are nevoie de reclame sau de decorațiuni speciale. Ea trăiește în sufletul celor care aleg să își amintească. Și, uneori, amintirea e tot ce trebuie pentru ca cineva să rămână viu.
